Iulia Ilcu (Wwelcome VZW) – ”Românii din Belgia nu se prea ajută între ei!”

Cine este obișnuit cu grupurile comunității românești de pe Facebook (și descopăr în fiecare zi că sunt multe, foarte multe, prea multe astfel de grupuri) mai știe și că destule nu sunt deloc prietenoase cu cei care îndrăznesc să pună o întrebare despre o situație anume sau o problemă stringentă. Din pământ, din iarbă verde, de obicei din neantul grupului, apar profesorii de limba română (da, sunt mulți oameni care nu știu să scrie corect, dar uneori problemele sunt atât de grave încât ar trebui ignorată total această pseudo-preocupare dacă vrem să ajutăm cu adevărat), specialiștii în diferite domenii, trolii și șmecherii. Așa că, de multe ori problema, rămâne nerezolvată.

Sunt, însă, și acele grupuri în care oamenii chiar se ajută între ei, iar problemele, oricât ar fi de imposibile, se rezolvă. Așa am descoperit-o pe Iulia Ilcu. Acceptând o invitație să intru pe grupul românilor din Anvers – Românii Antwerpenari. Corectă și mereu prezentă, Iulia nu ezită să ridice tonul comunicării atunci când lucrurile par că scapă de sub control sau când cei care sunt pe grup nu respectă regulile. Dar ce m-a impresionat a fost un caz complex în care zeci de români veniți în Belgia să lucreze cu contract de muncă s-au trezit cu amenzi și alte complicații financiare din cauza unui concetățean. Iar surpriza a fost și mai mare când din dialogul cu Iulia am descoperit că este o practică frecventă, din păcate, în mijlocul comunității noastre și nu numai. Și pentru că Iulia Ilcu lucrează la o asociație care îi ajută pe străinii care locuiesc și lucrează în Anvers, deci și pe români, să treacă prin hățișul birocratic al administrației belgiene, am întrebat-o care crede că sunt cele mai mari probleme pe care le întâmpină românii care se stabilesc în Belgia? Răspunsul nu este poate acela pe care l-am fi așteptat. Și nu este poate punctul ideal de a porni o discuție. Dar este o realitate pe care Iulia o explică tranșant:

”Problema cea mai mare pe care românii o întâmpină sunt ceilalți români. Nu vreau deloc să generalizez. Vreau doar să scot în evidență că ceea ce ni se întâmplă nouă ca străini în Belgia nu este atât de grav și de nerezolvabil. Adaptarea ar trebui să fie ușoară și naturalizarea destul de rapidă, însă faptul că nu ne întindem mâna unul altuia pentru că “nu te cunosc” și faptul că “pisica mea a murit și trebuie să plângi și tu” sau “lasă să treacă și el/ea prin asta că nici pe mine nu m-a ajutat nimeni” sunt cele mai des întâlnite expresii pe care eu le-am putut auzi în cei 13 ani de Belgia și care mă dor și acum. Îmi rănesc nu doar timpanele, ci și sufletul. Chiar foarte tare! Pentru că noi suntem crescuți, cel puțin până la generația mea, într-un mediu primitor, săritor, am învățat să plângem pentru cei ce s-au lovit, am învățat să sărim cu un pansament la cel rănit, cu o cană de apă la cel însetat și o bucată de pâine la cel flamând. Nu, nu sunt crescută religios, și aici preotul George poate chiar să confirme că nu frecventez biserica, dar mama așa m-a învățat! Iar mama este îngerul ce ne îndrumă aici pe pamânt. Și mai spunea biata bunica “ce tie nu-ți place, altuia nu-i face!” … mari vorbe care îmi sunt sădite cu rădăcini adânci în suflet!

Povestea Iuliei este una pe care am auzit-o des aici. O poveste în care se pot regăsi, din păcate, mulți, prea mulți dintre românii care au ales să plece de acasă pentru a câștiga un ban greu în străinătate. Nu este o poveste despre noroc și privilegii. Este o poveste despre muncă multă, dezamăgire, succes și decădere, dar mai ales este o poveste despre omenia care a împins-o pe Iulia să își ajute astăzi concetățenii: 

”Sunt venită în Belgia de la sfarșitul lunii ianuarie 2008, deci să tot fie deja vreo 12 ani. Ca orice om obișnuit care caută sa îi fie mai bine, să crească, să evolueze, am luat drumurile Belgiei spre o promisiune a unui alt român că îmi va găsi de lucru. Mulți venim aici pentru o simplă promisiune, cu inima strânsă spre necunoscut. Iar pentru o femeie este cu atât mai greu cu cât ajunge într-o lume unde nu cunoaște pe nimeni și nici nu stăpânește limba locală. Nu știam la ce să mă aștept. Promisiunea s-a dovedit falsă. Nu mă aștepta niciun job, ci doar un barbat care voia să pună mâna pe o femeie aflată într-o situație vulnerabilă. Însă nu sunt genul care se teme de dormitul în aer liber, așa că am ales să-i refuz oferta cu riscul de a fi lăsată în stradă. Eu venisem la muncă, nu la altceva. Ar fi fost, poate, până la un punct, mai ușor. Din păcate, sunt încă foarte multe femei care spun “ce era să fac?” și cad în plasă. Eu am ales mereu calea cea mai grea și mă simt cea mai fericită și cea mai norocoasă pentru că asta m-a făcut să mă dezvolt și să devin persoana care sunt azi! Dumnezeu este bun și nu am rămas nicio noapte pe stradă pentru că m-a ajutat o doamnă cu suflet mare. M-a luat în gazdă și a căutat să îmi ofere un loc de muncă. Pe vremea aceea nu existau firme de curățenie cu ”dienstencheque” (n.r. în Belgia orele unei femei de menaj se plătesc prin niște tichete speciale, decontate ulterior) și nici prea mulți belgieni deschiși să ia femei străine la curățenie. Dar am avut norocul că această doamnă era în Belgia de 20 de ani și era foarte cunoscută printre români și evrei deopotrivă. Așa ca mi-a găsit un loc de muncă în curățenie. Salariul era de sclav, în sensul că munceam ca la ferma de animale și primeam 5 euro pe oră. Nu m-am plâns niciodată! Am muncit, nu am pus întrebări, mi-am vazut de treabă și la final mi-am luat bănuții. Venisem în Belgia să muncesc!

Apoi, viața m-a binecuvântat și mi-am cunoscut soțul. Datorită lui am reușit să ies din mediul familial evreiesc și să reușesc să-mi fac documente în Belgia. Am început ca independent pentru că pe acea vreme nu aveam ce cauta în Belgia fără un motiv bine întemeiat. Să faci afaceri era una dintre porțițele care îți permiteau să-ți faci documente de ședere și să te bucuri de un dram de stabilitate. Mai departe, cu documentele de independent, soțul a început activitate de curierat, apoi am luat a doua mașină. Însă el nu era mulțumit, așa că am vândut casa din România pentru a construi ceva mai stabil aici. Și așa am ajuns să avem capital pentru a înființa o mică întreprindere. Dupa un an și jumătate de independent, am sărit la activitatea de societate comercială, apoi am trecut de la curierat la construcții. Ne-a mers foarte bine timp de doi ani. Dar românul, din păcate, aici afară, departe de casă și familia lui, a uitat să fie om cu propriul frate. Și, evident, când începe să îți meargă bine vin alții și îți strică imaginea. Povestea este lungă și nu are rost să dau detalii, dar după cum vă povestesc, cred că vă dați seama că lucrurile s-au stricat. Problema în care am intrat a fost mult prea mare ca să mai putem merge înainte, așa că am fost nevoiți să declarăm faliment. De aici a început tot declinul nostru… Am luptat cu noi înșine, și individual și în cuplu, dar nu ne-am mai regăsit. După divorț, a durat 4 ani ca eu să ajung să înțeleg că ceea ce mi s-a întâmplat nu a fost nimic altceva decât o recreionare de traseu spre un drum cu o misiune mult mai mare! De ce spun asta? Pentru că TOȚI românii care vin aici trec prin tot ce am trecut eu, dar fiecare în mod unic.”

După această mărturisire personală, Iulia Ilcu reia povestea greutăților pe care le întâmpină românii din Belgia. 

”Locuri de muncă se găsesc pentru că noi, românii, că suntem un popor muncitor, care trage cu dinții când știe că are pentru ce. La acest capitol problema sau să-i spun mai corect bariera de departajare o face limba! Sunt mulți oameni care înteleg că trebuie să învețe limba pentru a avea o profesie bine plătită sau care ”nu îți rupe cocoașa”. Dar sunt mult mai mulți cei care se gândesc numai la bani și nu realizează că, neștiind limba, trebuie să se implice în munci grele, care nu le mai permit ulterior să se dezvolte sau să mai învețe, munci care îi aduc practic la pat, mai devreme sau mai târziu.

Documentele, mai ales aici în Anvers, se obțin extrem de ușor, însă pentru că nu își dau informația unul altuia, ajung să profite de ei oameni care știu. S-a creat o mică mafie care face bani din inocența celor nou veniți, iar asta vreau eu să combat. Sunt persoane în comunitate care trăiesc în Belgia de peste 25-30 de ani și care fac averi profitând de pe urma celor vulnerabili. Și ca să dau și un exemplu concret: am văzut postari pe Facebook în care se afirma că li se obține anexa 19 contra sumei de 250 euro!! Pentru cei care nu știu, anexa se obține gratuit și cu un efort de 10 minute petrecute online pe calculator. 

250 euro e un preț piperat! Dar ei preferă sa îl dea pentru că nu cunosc altă cale. Și iată așa s-au înmulțit cei care fac aceste lucruri pe niște sume de ți se învârt ochii în cap ca la jocurile mecanice! Asta mă doare! Să profiți de un om prost e o nesimțire, dar să profiți de un om inocent, care nu știe, nu pentru că e prost, ci pentru că este ținut intenționat “legat la ochi” pentru a se putea profita de pe urma lui, acest lucru mi se pare total inuman. Asta este cea mai mare barieră! Apoi ar fi, de departe, actele de rasism care ni se întâmplă și pe care nu le putem declara sau deplânge cam pe niciunde pentru că ele se întâmplă în contexte fără dovezi…”

Am întrebat-o pe Iulia cât de greu este pentru un român venit la muncă în Belgia să învețe de exemplu limba flamandă. O limbă foarte diferită de limba română. Și cât de mult durează integrarea în societatea de aici. 

”Limba flamandă, din punctul meu de vedere, este o limbă destul de dificilă, dar este învățabilă. Trebuie doar să ai interes și să faci din asta o prioritate. Desigur, aici vorbim de oamenii care mai au capacitatea de a învăța, pentru că trăim într-o lume extrem de agitată, mulți dintre noi mâncăm stres pe pâine și, în aceste condiții, nu îți mai arde de a învăța vreo limbă, sincer, nu îți mai stă mintea la lecții. Este un mediu extrem de bulversant și pentru mulți rămâne această limbă un adevărat mister. Cu toate acestea, românul este un om inteligent, harnic și extrem de adaptabil. Integrarea se petrece extrem de rapid, după părerea mea. Cei care se simt neintegrabili și pleacă acasă, după câteva luni de muncă aici, stau foarte puțin în țară și simt deja nevoia de a reveni! Atenție, aici vorbesc de majoritate, deci desigur că există și excepții. Imersiunea socială nu pot spune că se întâmplă pentru mulți, pentru că noi suntem o națiune de oameni cu caracter puternic, suntem total diferiți de belgieni, iar Belgia are peste 140 de nații înregistrate la primărie, fiecare cu stilul și tradițiile proprii. Dar pot spune că o integrare a celor care au acest interes se petrece relativ rapid.

Când vine vorba despre cazurile pe care le-a rezolvat, Iulia Ilcu are tolba plină. Sunt desigur acele cazuri dificile pe care nu le poate uita ușor: 

” Problemele românilor sunt rezolvabile, în general. Relatez aici o poveste care mă doare până în adâncul sufletului și a cărei rezolvare nu a depins de noi. A fost cazul unui domn care lucra de luni bune la o societate înființată tot de un român. Acestui domn, să îl numim C. C, i-a fost promis un salariu de 13 euro pe oră pentru demolări. Muncă extrem de grea. Ca să vă dați seama cât de puțini bani câștiga, vreau doar să menționez că noi le dădeam oamenilor la societatea noastră 12 euro pe oră în 2009! Acestui domn C.C. i s-a mai promis că îi vor fi plătite taxele sociale de independent. A ajuns, însă, să fie obligat să plece de luni până vineri la Bruxelles și să plătească chirie de 150 euro pe un loc de dormit. Locuia împreună cu alte 30 de persoane în două apartamente cu două dormitoare!! Și asta doar pentru că nu avea cu ce să se deplaseze de la Anvers. Actele i-au fost deschise în 20 aprilie și închise în 26 mai. Omul a muncit în acea perioadă la altă societate. Compania de care vorbesc acum ar fi trebuit să îi redeschidă actele și să îl pună în legalitate, lucru care nu s-a întâmplat. Timp de o lună de zile, activ ca independent, omul nostru e bun de plata a 745 de euro. După ce a lucrat din iunie până la sfarșitul lunii august cu “promisiunea” salariului, nu a mai răbdat și și-a cerut banii în mod serios. În acest moment al poveștii, patronul îi trimite pe Whatsapp trei foi care reprezentau amenzi de 500 euro pe numele societății și îi spune “3×500=1500 euro – pentru că amenzile sunt făcute că a trebuit să te duc pe tine acasă (in Anvers) în weekend + 745 taxele sociale (care nu i-au fost plătite niciodată) și 150 euro pe care trebuia să mi-i dai pe chirie (la Bruxelles) și ăștia ți-s banii! Ce mai vrei??”. 

Mă doare această poveste pentru că oamenii vin aici să muncească pentru un bănuț pentru copiii lor. Supraviețuiesc cum pot. Sunt oameni care chiar au nevoie de bani. Iar unul care s-a ridicat și și-a făcut o firmă își bate joc de cei care muncesc! Pentru că, din păcate, știm bine că de-asta și-a făcut firma ca să poată trăi din munca altora. Nimeni și nimic nu dau dreptul nimănui să își bată joc de o altă ființă! În această poveste am luat imediat atitudine, am sunat la firma principală, care asigura munca propriu-zisă, am căutat date despre dl. C.C. pentru a strânge dovezi și a-l ajuta să-și obțină banii printr-un avocat. În aceeași situație am descoperit, însă, că erau și ceilalți 29 de colegi ai săi. După toate documentările, mi-am dat seama că va trebui să mergem la poliție. Iar povestea abia acum începe pentru că la secția de poliție a fost solicitat un inspector în protecția muncii care a preluat cazul, iar eu voi ramâne în alertă să acționez la momentul când ne va fi solicitat ajutorul.

Și pentru a le demonstra cititorilor că limba locală chiar trebuie învățată pentru că altfel se profită de dvs, mai relatez o pățanie a aceluiași domn C.C. care a cumpărat un scuter de la o persoană care vorbea doar flamanda. Nu știu cum s-au înțeles! Domnul nostru a spus că nu știe cum să facă asigurare și băiatul care a vândut scuterul s-a oferit să îl ajute. A venit omul la noi să ne întrebe de ce nu își primește numerele pentru că el a plătit asigurarea. Avea și dovezile. Evident, sunând la asigurare am aflat adevărul: avea, de fapt, o asigurare de viață! Pare o poveste amuzantă dintr-un anumit punct de vedere, dar este, de fapt, o poveste extrem de tristă. Mi se pare extrem de dureros să văd oameni care profită de neștiința altor oameni…

Mai vreau să dau un exemplu. O poveste și mai tristă a unui alt român care a lucrat ani buni la firma unui turc. O să-l numesc C.V. Era convins că are în regulă toate actele și mergea liniștit la muncă. Își lua banii promiși în mod regulat. Totul părea roz. Dar, într-o zi nefastă, s-a cățărat pe un acoperiș de garaj, a călcat strâmb pe margine și a căzut în gol trei metri și jumătate, direct în cap! A ajuns de urgență la spital, în comă. Soția nu a fost anunțată pentru că spitalul nu reușea să ia legatura cu patronul pentru a afla detalii. Românul nostru, după ce și-a revenit din comă, a fost transferat la spitalul de psihiatrie pentru că nu știa și nu înțelegea ce se întâmplă cu el. Voia să plece din spital la muncă, pentru că știa că are un serviciu. Dar neștiind limba, nu înțelegea nimic din ceea ce i se comunica. Din păcate nimeni nu s-a gândit să îi caute un translator. L-au lăsat așa până când, după o lună, au reușit să dea de soție și să o cheme din țară! Partea cea mai tristă este că C.V. nu avea, de fapt, niciun act în regulă! Nu avea asigurare în câmpul muncii, iar accidentul nu i-a fost recunoscut drept accident de muncă. Nu avea în ordine nici asigurarea de sănătate, ba mai mult, nu avea nici taxele sociale plătite. Deznodământul? Românul a trebuit să se întoarcă în țară, pentru că, în Belgia, familia nu își permitea să îl țină sub observație medicală, nu își permitea să plătească o chirie. Așadar, oameni inconștienți, care se joacă cu viețile altora sunt și în alte comunități, nu doar în cea a românilor. 

După astfel de relatări de care abundă grupurile românilor plecați în străinătate, rămân întrebările amare: Ce e de făcut? Cum pot fi determinați să se mobilizeze și să se ajute între ei?

Pentru a combate acest fenomen, am înființat un grup nou Românii Antwerpenari în care sunt acceptati DOAR cei care traiesc în Anvers și în împrejurimi de pe o rază de până la maximum 30 de km. Acest grup are reguli stricte și nu caută decât să adune oameni care vor să se sprijine între ei, oameni care vor să aibă cui pune întrebări și unde chiar să primească un răspuns real. Suntem un grup unde membrii se respectă și se susțin unii pe alții. Cu acest grup îmi doresc să dezvolt o comunitate strâns unită și din ce în ce mai puternică. Suntem deja peste 900 de persoane, deși grupul a fost creat cu doar o lună în urmă. Pot spune cu mândrie că nu au existat altercații verbale, jigniri sau atacuri la persoană. Membrii grupului sunt încântați de inițiativele noastre ale celor activi. Am încercat, nu cu foarte mare succes (bănuiesc că din cauza neîncrederii care încă stăruiește în sufletele multora) să facem cursuri de limbă flamandă, am organizat activități recreative pentru copii la rulota din Dennenbad/Schoten a dnei Avdia van Art. Ne gândim la seri informative despre asigurările de sănătate, despre documentele de independent și colaborarea cu contabilii. Ne gândim la tot felul de activități și sunt sigură că încet încet oamenii vor prinde încredere că mai există un nucleu de români care știu să fie oameni în suflet și români în sânge.

Iar celor care se regăsesc în poveștile de mai sus, ce le-ar putea transmite Iulia Ilcu? 

La Wwelcome VZW oamenii sunt îndrumați către destinațiile corecte spre a-și rezolva problemele. I-aș sfătui pe români să se uite un pic înapoi și să vadă de unde au plecat și cât de greu le-a fost să ajungă unde au ajuns. Toți trecem prin diverse experiențe, iar într-o lume străină, de multe ori, trăim povești neplăcute. Așa că eu vreau să fiu cea care să dea un exemplu prin a întinde mâna unui necunoscut doar pentru că este străin de propria-i țară și sigur are greutăți și nevoi!

Sunt și am fost întotdeauna un om care a căutat să facă bani cinstiți în condiții pe care alții le ignoră sau le desconsideră. Mereu am căutat căi și surse unde nu oricine se uită. Și uite așa, după ce m-am ridicat moral din pierderea societății comerciale și destrămarea familiei, am redescoperit o afacere pe care eu am făcut-o cu mare drag și în Romania, aceea de distribuitor de produse ale unei companii care se bazează pe marketingul de rețea. Am devenit foarte activă pe diferite grupuri, dar misiunea mea de a ajuta oamenii nu s-a oprit doar la a prezenta afacerea în sine. În România am avut 20 de ani de activitate în administrație. Lucrez de când mă știu cu oameni, am în sânge gestul de a întinde o mână de ajutor oricui are nevoie. Iar viața, cum vă spuneam în prima parte a poveștii mele, mi-a oferit nenumărate experiențe prin care să mă șlefuiesc și să fiu pregătită să îi duc pe drumul corect pe cei care au nevoie. Și așa am ajuns să fiu remarcată de domnul Tom Koppenol care m-a invitat să mă alătur Asociației Wwelcome VZW. Ce face această asociație? Oferă ajutor administrativ. Birocrație există oriunde, problemele cu care se confruntă românii sunt aceleași care le dau bătăi de cap și altor minorități. La Wwelcome VZW deschidem ușa tuturor celor care au nevoie. De la o simplă vorbă de încurajare până la rezolvarea unor cazuri complicate. Pe baza unui abonament anual, o sumă decentă în comparație cu volumul de muncă pentru a rezolva aceste probleme, le oferim consiliere și intermediere administrativă persoanelor fizice, independenților și societăților comerciale deopotrivă! Organizăm tot felul de evenimente multiculturale și sprijinim talente. Wwelcome VZW este o asociație multiculturală cu sediul în Anvers. Inițial, asociația a fost fondată cu misiunea de a sprijini oamenii în demersurile și problemele lor administrative. Curând a devenit evident că există o cerere enormă pentru acest gen de mediere. Cu mult talent, experiență și expertiză, asociația noastră este în plină ascensiune. Descoperim în fiecare zi noi posibilități prin care putem să le oferim sprijin celor care apelează la noi. 

Iar pentru final, Iulia Ilcu are un îndemn pentru toți românii care trăiesc la Anvers sau în împrejurimi:

”Vă așteptăm oricând cu brațele deschise la Wwelcome VZW, pentru orice problemă aveți, pentru o conversație sau pentru o vorbă bună. Dacă știți români care au nevoie de ajutor, nu ezitați să mă contactați sau să îi îndrumați spre noi! Împreună găsim întotdeauna soluții!”